TENTAȚII ȘI ATRACȚII ÎN FESTIVAL

Autor: Anca Florea
7 septembrie 2015

Cu siguranță, Festivalul „Enescu” a „aglomerat”, în prima săptămână, recitaluri și concerte imposibil de ratat, așa încât, spre exemplu, sala Ateneului a fost „invadată”, două zile la rând, de către cei ce doreau să reasculte pianiști binecunoscuți, ba chiar îndrăgiți și admirați de parte dintre melomani. Pentru că Fazil Say îi atrage pe cei ce apreciază maniera lejeră de abordare și tratare a unor lucrări, cu care pianistul face adesea spectacol; dacă în Nocturnele de Chopin nu m-a convins, rămânând departe de romantismul și visarea specifică, în opusurile de Debussy am avut surpriza unei interpretări excelente, cu transparență, sunete picurate și sugestii ce au conturat atmosfera poate misterioasă sau învolburată a Preludiilor, pentru ca în Sonatele beethoveniene să prefere tempo-urile excesiv de rapide (până și în celebra Sonată A lunii!), cu structuri mai aproape de jazz și atacuri dure, agresive, destul de neimplicat ca sensibilitate și trăire interioară, dar cu o tehnică performantă. Dar aplauzele prelungi l-au determinat să ofere 4 bisuri care, de fapt, îl definesc, și pe care parcă el însuși le aștepta, trecând într-o cu totul altă „cheie”, de la o piesă proprie (combinație pe clape și pe corzile pianului), la o posibilă muzică de film, apoi la o prelucrare pe teme din Porgy și Bess de Gershwin și o alta pornind de la Rondo Alla turca de Mozart, cântate cam în stil „cafe concert”, entuziasmând o parte a publicului care poate „gustă” tocmai un asemenea repertoriu.
Dar după-amiaza următoare l-a readus pe podium pe Murray Perahia, în două lucrări de Haydn tratate mai curând… beethovenian, prea masiv și deloc delicat, mult mai în largul său în paginile de Brahms, având și gravitate și masivitate și introspecție și anvergură, în construcții de o claritate impecabilă; astfel l-am redescoperit pe vestitul pianist infinit mai dezinvolt, mai viu și expresiv decât în precedentele sale recitaluri, ieșind din închistarea pe care i-o reproșam atunci, comunicând idei, stări, sentimente, având chiar și o gestică uneori agitată, dar perfect încadrat în conturarea partiturilor ample și solicitante. Și pot să spun că în acel recital am avut revelația adevăratului muzician Murray Perahia, sobru și pasionat de muzica pe care o interpretează, cu profunzime pe care anterior nu o bănuiam.
Trebuie spus și că spre finalul recitalului, pianistul și spectatorii au avut parte de un brutal fond de „bubuituri” apăsate, venind din Piața „Enescu”, acolo unde, în loc de muzică clasică, se repeta pentru „Folk You”, boxele fiind, evident, la maximum, decibelii umplând și strada și… sala Ateneului. Conform unui comunicat ulterior, prin care organizatorii își cereau scuze pentru disconfortul auditiv provocat publicului – deși era cazul să ceară scuze mai ales solistului -, se preciza că „în timpul recitalului, (…) organizatorii au încercat să îi convingă pe cei care făceau probe de sunet (…) să se oprească și să reia după încheierea concertului de la Ateneu, dar solicitarea lor nu a fost acceptată, motivul invocat fiind că ‘există autorizație’.”
Și la ieșirea din Ateneu am avut parte de acele zgomote, dar din fericire nu s-au auzit și la sala Palatului, unde, două seri la rând, am reascultat Staatskapelle Dresda (de ce oare în caietul-program este notată… în engleză?…), cu renumitul dirijor Christian Thielemann la pupitru, pentru prima oară invitat la București, optând pentru programe de mare frumusețe din creația germană. Din păcate, am avut și o foarte neplăcută surpriză, constatând că Simfonia de cameră de Enescu a fost lăsată „sub direcția muzicală” a unui neștiut Johannes Wulff-Woesten, destul de nervos și oarecare în parcurgerea plată a lucrării; „pasarea” creației enesciene altcuiva, cu o ostentație jenantă, s-a mai petrecut cu ani în urmă chiar în deschiderea Festivalului, dar speram ca acel episod penibil să nu se mai repete… Apoi, Thielemann a preluat bagheta pentru Concertul nr 3 de Beethoven, colaborând cu pianistul Yefim Bronfman, (și el) mai expresiv decât în precedenta sa „vizită” în festival, apelând la o manieră mai curând mozartiană de tratare a partiturii, dar elegantă și bine realizată, orchestra acompaniind cu discreție și acuratețe – sincer, așteptam să fie mai reliefată în momentele simfonice -, lăsând solistul în prim plan. A urmat Simfonia nr. 6 de Bruckner, monumentală, cu desfășurări generoase, în fraze arcuite și încărcate de acea sobrietate proprie compozitorului, subliniind latura sa meditativă, dar și acumulările majestuoase într-o structură echilibrată, în care ansamblul a sunat dens și omogen, răspunzând cerințelor dirijorale exprimate cu gesturi reținute, rareori ample, dar cu rigoare și precizie „bine temperată”, construind astfel un edificiu sonor ca o catedrală gotică.
Programul din cea de a doua seară a fost rezervat muzicii lui Richard Strauss, creator pentru care Thielemann are o adevărată vocație, alăturând de această dată Ultimele lieduri (orchestrate de Rihm) și Simfonia Alpilor. În lieduri, superba soprană Anja Harteros a cucerit prin rafinamentul și căldura cântului, prin bogăția inflexiunilor și reliefarea sensurilor din fiecare miniatură, cu o tentă de tristețe, melancolie sau resemnare, glasul său vibrant aducând parcă din depărtări gânduri și trăiri redate cu simplitate și firesc, țesând, cu delicatețe, o poveste plină de vrajă și sensibilitate, îndelung aplaudată de către cei care au apreciat tocmai acel mod de a reda spiritul straussian, deși probabil că unii sperau să asculte un tumult vocal – numai că în liedurile de Strauss nu era cazul… Orchestra a susținută permanent discursul solistic, lăsând vocea să „curgă”, dirijorul urmărind fiecare silabă rostită de soprană. Iar în Simfonie, Thielemann a știut să construiască planuri coloristice diverse, suprafețe difuze, evocatoare sau secvențe apoteotice, într-un caleidoscop imagistic, ideea programatică omniprezentă în simfoniile straussiene regăsindu-se în pagini sugerând poate muntele învăluit în ceață, vârfurile strălucitoare și somptuoase, furtuna sau liniștea suverană ce cuprinde, în final, Alpii, a căror măreție am „simțit-o” din plin în interpretarea Staatskapelle sub bagheta unui dirijor care, deși foarte sobru și rezervat, s-a dăruit total muzicii de o frumusețe tulburătoare. Păcat că prea multe locuri din sală au rămas neocupate la ambele concerte – greu de spus dacă repertoriul era prea pretențios pentru publicul larg sau dacă altul a fost motivul…
De fapt, și la concertele „de noapte” am constatat cam același lucru, sala Ateneului fiind destul de plină dar nu asaltată ca la edițiile anterioare – să fie oare „de vină” faptul că s-au transmis în direct pe la TVR și pe Internet? Posibil… Oricum, ansamblul King’s Consort condus de Robert King a oferit o splendită versiune a oratoriului Paulus de Mendelssohn-Bartholdy, orchestra și corul sunând impecabil, asemeni soliștilor – soprana Carolyn Sampson, cântând cu finețe și muzicalitate, mezzosoprana Hilary Summers, al cărei glas calitativ și bine condus s-a înălțat în scurta sa arie, tenorul James Gilchrist, bine ales pentru partitura „de linie”, fără a avea un timbru deosebit, bas-baritonul David Wilson-Johnson, o voce frumoasă, incisivă, cu accente dramatice și o expresie aparte. În „nocturna” de sâmbătă, ansamblul a propus Ode pentru Sf. Cecilia, semnate de Purcell, Britten și Handel, alături de soliștii din seara precedentă evoluând și contra-tenorul Robin Blaze, la fel de adecvat și în stil, în lucrări destul de speciale, prezentate de dirijor la începutul concertului.
Mai puțin aglomerat ca de obicei, fără suprapuneri stufoase și greu de acoperit pentru spectatori, festivalul a inclus și dimineți de muzică (prioritar) românească, la Auditorium cântând trio „Contraste”, Ansamblul „Profil” dirijat de Tiberiu Soare, apoi „Musica Nova” și „Hyperion” condus de Ilan Volkov, în timp ce la Palatul Cantacuzino s-a organizat Simpozionul dedicat creației enesciene, Muzeul ce poartă numele Maestrului vernisând o expoziție, lansând volumul VIII Documente din arhiva MNGE – Articole de presă despre George Enescu sau Ștefan Niculescu – portret în eterofonie – ambele apărute la Editura Muzicală.
Prima săptămână a Festivalului a fost, astfel, plină de tentații, de muzică bună, de interpreți adesea excepționali, semn că nivelul manifestărilor s-a menținut deosebit de ridicat, așa cum, dacă privim ce „ni se pregătește” până în 20 septembrie, pare să fie și în zilele ce urmează.

ANCA FLOREA